Arta abstractă, concepută într-o căpiţă de fân!

La Vasili Kandinski (1844-1944), sufletul slav a fost cam retard, manifestându-se sub forma pasiunii pentru pictură abia pe la 30 de ani. Până atunci a fost întârziat de chestii diavoleşti, gen drept şi economie.

Primele simptome au început să-i apară în faţa unei căpiţe de fân pictate de un franţuz sclifosit care încerca să impresioneze pe toată lumea, Monet (nu Jean, ca pe liceu, ci Claude), drept care acesta a şi creat curentul numit impresionist. Această căpiţă l-a impresionat atât de tare pe Vasili, încât la un moment dat a început să vadă linii şi culori în timp ce asculta Wagner. Căpiţa i-a amintit cum le făcea el cu schimbul pe ţărăncuţele Nastia şi Oxana într-o căpiţă asemănătoare, în vacanţele de la moşie (v. imagine).
Căpiţa a devenit, astfel, germenele care a rodit în momentul propice. (Atenţie! Copyright-ul pe căpiţa de fân revine totuşi exclusiv spaţiului mioritic. Căpiţa de fân, emblema artei româneşti moderne – şi chiar şi contemporane în mare parte –  a fost descoperită, folosită şi imortalizată de pictorii români independent de franci.)

Momentul propice a sosit în 1913, când întors într-o seară acasă cu capul plin de sunete-culori sau culori-sunete, K-ski a descoperit că cineva în loc să-i fure tablourile, i-a pus unul, aşa, la mişto. Mai ales că tabloul, cum se exprimă el însuşi, era chiar foarte mişto. Când a aprins lumina, a constatat cu dezamăgire că e vorba de un tablou al lui, răsturnat. Dar era prea târziu: arta abstractă deja se născuse.
Din acel moment, pictorul a zis în sinea lui „haraşo” şi a început să-şi întoarcă şi să-şi răsucească tablourile în toate poziţiile şi să picteze ce vede în ele din diferite unghiuri. Rezultatul a fost, cum ziceam, arta abstractă. Cu alte cuvinte, arta a început să facă abstracţie de ea însăşi. În asemenea hal, încât unii artişti abstracţi au susţinut că ea n-a făcut nimic concret până la ei.

Aşa că Vasili a început să bage în tablouri linii, puncte, cerculeţe, dar fără să încurce semnele de circulaţie. Fiindcă prin tablourile lui trebuia să-şi facă loc spiritul, sub formă de cerc sau triunghi, în funcţie de cum îi era dispoziţia. Ca să se lămurească cu treaba asta, Kandinski şi-a luat nişte cursuri de teozofie la madame Blavatsky, care era adevărata Mama Omida pentru toţi ‘telectualii din acele vremi.  La şedinţele de spiritism ale acesteia, Vasili s-a certat deseori cu Michelangelo, care, în naivitatea lui, tot mai credea că Dumnezeu e un bătrân cu barbă albă. De unde concluzia că Buonarotti n-apucase la acea dată să-l vadă pe ăl bătrân, fiind încă la coadă la Judecata de Apoi.

În lipsă de Céline Dion şi Adi Minune, Kandinski îşi downloada melodii din Stravinski şi Schoenberg. Asta îl ajuta să nu se piardă cu firea când nu ştia unde a uitat să pună punct.
Arta abstractă a fost foarte convenabilă pentru artiştii care voiau să facă abstracţie de viaţa maronie şi de mizeria din jur (care era traumatizantă şi pe atunci). Artiştii deja nu mai aveau chef să picteze ce văd în faţa ochilor, gurile rele afirmând că asta doar fiindcă o făcuseră mai bine alţii înaintea lor. Unii au ajuns să fie mai abstracţi decât alţii şi au ajuns să expună pânze doar cu un pătrat negru, ca în cazul lui Kazimir Malevici (v. imagine).

Arta abstractă a fost un bun pretext pentru artiştii din întreaga lume s-o dea pe iarbă, ca să poată vedea mai bine ce se află în propria minte, dar numai la cei care aveau ceva abstracţii pe acolo. Când se săturau să tot stea în minţile proprii, ei se adunau la alba-neagra şi liniuţa.

În sfârşit, lumea a putut vedea ce simte şi gândeşte efectiv un artist, fără simboluri gen floricele, mere cu viermi, hârci, nuduri pe norişori şi furtuni pe mare. Astfel, dacă vedeai în tablou prea mult galben era clar că artistul era furios şi că nu-i convine preţul, sau dacă era cu albastru la greu, atunci artistul era zen şi putea fi uşor fraierit la bani.

Concluzia: dacă nu vă înţelegeţi neam cu şeful, încercaţi să vă expuneţi punctul de vedere în linii şi culori. Căutaţi ceva drăguţ pe la consignaţii.