Asasinarea lui Marat nu s-a făcut corect!

Nedreptate istorico-artistică
La cei 25 de ani ai ei, Charlotte Corday era o superbunăciune. Revoluţia Franceză a prins-o în floarea vârstei, după cum o vedem acum în tablourile rămase. Îl ştia pe Rousseau ca pe Tatăl Nostru, asta fiindcă demoazela îl citea de plăcere, şi nu pentru examenul la Drept.

Având în vedere ei datele fizice, de bunoacă franţuzoaică, o întrebare răscoleşte istoria artei: de ce nu apare şi ea pe pânză (echivalentul lui „pe sticlă”) tocmai în cel mai important moment al vieţii ei. Şi nu e vorba de cununia civilă, ci de asasinarea revoluţionarului radical Jean Paul Marat.

Valuri mortale, în cada lui Marat
Marat a fost asasinat pe 13 iulie 1793, iar tabloul îl înfăţişează exact cum a fost găsit on the crime scene: mort în cadă. Pentru că Marat îl avea ca prieten şi tovarăş într-ale revoluţiei pe marele pictor Jacques-Louis David, blitzurile nu-şi aveau rostul. Artistul i-a zis să stea un pic nemişcat, i-a ars nişte schiţe rapide, după care s-a închis în atelier să-şi elaboreze capodopera. Într-o pauză de lucru, David, care era un fel de ministru al culturii şi mare iubitor de festivaluri, i-a organizat şi o paradă lu’ răposatu’, sub sloganul: „ieşi, franţuzule din birt, vino-ncoa să vezi martir’”.

Cum se distrau străbunicii lui Alain Delon
Pentru că şi atunci se trucau imaginile, David l-a pictat cu pe Marat cu scrisoarea lui Corday în mână, când de fapt Marat lucrase toată ziua la nişte liste cu regalişti încă nedecapitaţi. Nu de mult intrase în funcţiune o drăcovenie care a lăsat mulţi călăi pe drumuri: ghilotina. Tuturor le plăcea jucărica, pentru că tăia „curat” şi mulţimea putea să vadă capul fără nicio zgârietură. Cum aceasta se săturase de rojele bărboase de complotişti, iar decapitarea reginei se amânase pentru octombrie, ghilotinarea lui Charlotte Corday a fost un spectacol pe cinste.

Cum s-a întâmplat de fapt…
Pentru cei care nu ştiu, Jean-Paul Marat nu era un om curat, nici la suflet, nici la trup. Stătea în cadă fiindcă aşa mai scăpa şi el de mâncărimile de la râie. Când Charlotte a apărut la uşă, Marat a rugat-o să-l scarpine niţel prin locurile mai greu accesibile. În loc de asta, dezamăgită de lipsa virilităţii revoluţionare la care se aştepta, Charlotte l-a gâdilat cu cuţitul între coaste, chipurile pentru nişte masacre făcute aiurea. Marat n-a mai apucat să zică decât „ce pana mea faci fă” şi a lăsat capul pe umăr, ca să dea bine în poză. Charlotte a mai rămas puţin la locul faptei, dar nu ştim dacă a fost de acord să pozeze sau nu. Cert e că pictorul David n-a vrut s-o pozeze şi pe ea, şi basta!

David who?
Jacques-Louis era şi el un ugly mother fucker cu ditamai tumora pe faţă şi nu putea să spună „r” nici bătut, darmite să parlească en français. În timpul Rrevoluţiei, colegii îl alintau spunându-i la mişto „terrrorrist ferrroce”. Ceea ce îl motiva să fie şi mai al drracu’, norrmal! Totuşi, David are meritul de a fi imortalizat primul vot unanim din istorie: Jurământul de la Jeu de paume, mai pe româneşte gioco di mano. În poză, toţi ridică mâna dreaptă, votând împotriva regelui, mai puţin unul care probabil face infarct de emoţie şi altul, în stânga, care culegea un ludovic de pe jos. Tot David a pictat şi porterete cu Napoleon, aşa că mulţumită lui ştim şi noi cum arăta piticul ăla corsican.

Concluzii
După îndelungi investigaţii şi dezbateri controversate, specialiştii TNR au ajuns la următoarele concluzii: Unu. David a făcut o greşeală grosolană de advertising excluzându-l pe criminal din tablou, pentru că (a) Nimeni nu ţine minte pe cine a omorât Freddy Krueger sau Ted Bundy, dar pe ei îi ţine minte toată lumea. (b) Criminalul era o gagică, şi încă una bună pe deasupra, deci e ceva mai greu de trecut cu vederea.