Cum falsificau românii bani fără xerox

Vă amintiţi cu siguranţă de idioţii care aveau toţi aceeaşi străfulgerare de geniu când se întâlneau pentru prima oară cu un xerox color şi se apucau să se îmbogăţească în timp record. Aceste becuri stinse ale inteligenţei nu sunt altceva decât dovada decadenţei geniului românesc.

Ioan de Sărăcin, nobil din Haţeg pe la 1529, a dat dovadă de mult mai multă imaginaţie. Nemţii aduşi de Ferdinand I de Habsburg pentru administrarea Transilvaniei ştiau cu siguranţă că Ioan al nostru se ocupa cu falsificarea banilor, din fericire pentru el nu au reuşit să-l prindă. Ba chiar a reuşit să-şi construiască două turnuri noi la cetatea din Mălăieşti şi să-şi renoveze biserica din Sălaşul de Sus.

Prin acele vremuri, capulzanii de trei parale făceau bani din plumb pe care îi poleiau cu aur sau argint, varianta cea mai primitivă fiind lustruirea aurului de trompetă, cunoscut şi ca alamă. De obicei astfel de fraieri sfârşeau fierţi în ulei sau arşi pe rug. Ioan de Sărăcin a evitat cu dibăcie o astfel de soartă tristă în primul rând datorită faptului că banii de aur pe care el îi falsifica erau chiar din aur. Aur pe care oamenii lui îl strângeau ilegal din exploatări ilegale şi care ar fi trebuit să ajungă la monetăria legală, unde era schimbat pe bani făcuţi în numele regelui, e drept, o sumă mai mică decât valoarea reală a aurului depus, însă şi regele trebuia să trăiască din ceva.

Ioan de Sărăcin s-a gândit că decât să huzurească regele, mai bine huzureşte el. Aşa că s-a apucat să topească aurul strâns şi să facă din el monede. Aici vine a doua idee strălucită a lui Ioan de Sărăcin: nu s-a aruncat ca orice înecat după avere să copieze banii contemporani. Nu, eroul nostru făcea cosoni din aur – la vremea aceea monedele dacice se aflau încă în circulaţie şi chiar erau foarte căutate din cauza purităţii aurului (dacii erau băieţi cinstiţi, nu ca regii maghiari care aruncau pe piaţă florini cu aliaj dubios). Tehnic vorbind, în cazul unui proces ar fi fost destul de greu de obţinut o condamnare de vreme ce nu erau falsificate monezile regelui.

În sfârşit, ultima idee minunată a lui Ioan de Sărăcin a fost să nu pună în circulaţie monezile falsificate în Transilvania, unde scârboşii de nemţi stăteau geană pe el. Falsificatorul nostru îşi trimitea cosonii falsificaţi dincolo de munţi, în Oltenia. Până la urmă, ‘oţii ăia de olteni aveau să păcălească la rândul lor pe cine ştie ce nevinovat.