Cum furau politicienii acum 200 de ani. Exact ca azi!

Turcescu a greşit când l-a pus pe Vanghelie să conjuge verbul „a fi”, verb auxiliar care nu ne interesează. Ia să-l fi pus să conjuge „a fura”! Nu-l mai scotea din persoana I.

Dar asta e boală veche, după cum îşi povesteşte Vasile Alecsandri amintirile de la un pension fanariot: „Varga servea de mijloc de emulaţiune pentru învăţarea verbului „tipto, tiptis” (eu fur, tu furi – greacă). Sâmţul de demnitate personală rămânea astfel ucis sub vargă, dar elevul devenea elin desăvârşit“.Mai precis în prezentarea mecanismului politic românesc de la 1806 era contele francez Langeron, care nu ar fi surprins de România actuală, cel mult s-ar mira de păstrarea tradiţiei furăciunii printre politicieni. Dar să vedem descrierea lui Langeron.

Clasa politică

„Fiecare boier era duşmanul tuturor celorlalţi; îndată ce unul din ei căpăta o slujbă, ceilalţi se dezlănţuiau împotriva lui; nu ţineau seama nici de legătura de rudenie, nici de legătura de prietenie. Acest din urmă sentiment poate exista în suflete perverse?

Nici o descriere nu se poate apropia de adevăr când zugrăveşti pe slujbaşii din Ţara Românească. Imoralitatea lor excesivă, ticăloşia lor chiar, căci acesta e cuvântul, sunt tot atât de copleşitoare pe cât de respingătoare pentru omenire. Mulţi boieri români sunt josnici, lacomi, cruzi şi slugarnici. Noţiunile de ordine, de dreptate, de cinste, de onoare sunt adesea uitate în Ţara Românească.

Administraţia publică

Toate slujbele se cumpără, adică se plăteşte dreptul de a săvârşi orice crimă fără să fii pedepsit. Fiecare slujbă îmbogăţeşte în scurt timp pe acela care o capătă şi după un an trebuie s-o părăsească şi s-o lase altuia. Prădăciunile, hoţiile, cruzimea dregătorilor români nu sunt nici tainice, nici justificate de un pretext oarecare; influenţa banilor în procese, acapararea grânelor, nu sunt decât mijloace mărunte, folosite întotdeauna.

Baronii locali

Ţara este împărţită în judeţe şi fiecare judeţ este cârmuit de un administrator numit ispravnic. Aceste slujbe au o taxă mai mult sau mai puţin însemnată, după venitul pe care-l pot aduce boierilor care le plătesc membrilor Divanului. Aceşti ispravnici sunt despoţi în jurisdicţia lor şi niciodată nu se tem de o anchetă care totdeauna este ocolită, nici de vreo pedeapsă care este în permanenţă evitată, datorită venalităţii mai marilor lor. Ei iau pe faţă şi fără ruşine de la fiecare ţăran, obiectele de gospodărie, vitele, banii. Fiecare familie trebuie să plătească Divanului un bir oarecare; ispravnicul îl îndoieşte, îl împătreşte, îl înzeceşte fără a fi autorizat de nici o lege sau ordin şi împarte această sumă cu membrii Divanului.

Poliţia

Şeful poliţiei din Bucureşti se numeşte agă. Uneori este ocrotitorul hoţilor şi tăinuitorul furturilor, iar aceste funcţii cinstite îi mai aduc 15 până la 20.000 de ducaţi pe an. Spătarul întreţine o miliţie de arnăuţi pentru a urmări şi aresta pe tâlharii care împânzesc drumurile şi pădurile; dar arnăuţii sunt cei care fură şi ucid împărţindu-şi adesea câştigurile cu spătarul; în anii buni încasările acestuia sunt estimate la 15.000 de ducaţi.”