Infama istorie a romantismului (II) – te-ngrozeşti, nu alta!

Cercetători precum Kenneth Clark au hotărât că responsabilă de apariţia romantismului este gena fricii.
În 1764, într-o noapte, poetul Horace Walpole a visat că se află într-un castel şi a văzut o mână uriaşă în armură. S-a trezit înfricoşat şi a scris prima poveste de groază. Imediat ce a apărut povestea, familia Adams l-a dat în judecată pentru plagiat, iar poznaşa mânuţă Thing i-a arătat degetul mijlociu.

O altă întâmplare care a stârnit spiritul de groază al romantismului a fost cutremurul de la Lisabona din 1755. Goethe (care avea 6 ani la data respectivă) scria mai târziu: „Niciodată înainte, demonul Fricii nu răspândise atât de iute şi atât de tare groaza pe pământ.” El însuşi, fiind un precoce, a dat în depresie şi a început o terapie psihanalitică la doctorul Faust.

Se spune că, după cutremur, Madame de Pompadour a renunţat la ruj o săptămână. Asta, fiindcă pe ruj scria „made in Japan”, or, preferata regelui credea că Lisabona e capitala Japoniei. Ei îi era frică să nu-i devină buzele radioactive şi, astfel, să înceapă să emită secrete de stat.

Groaza de dinainte de Dracula

Cum ziceam data trecută, romanticii nu erau deloc macho, ci mai degrabă fricoşi. Doar că asta nu-i îngrijora, ci dimpotrivă. Dovada sunt scrierile despre beneficiile unei sperieturi bune, precum cea din 1773, a criticului Aikin: Despre plăcerile prilejuite de subiectele de groază şi analiza feluritelor nenorociri care provoacă senzaţii agreabile.

Fiindcă Dracula încă nu era vampir, principala atracţie turistică pentru romantici era Cozia, unde veneau să se pozeze cu umbra lui Mircea. Ei se plictiseau să le fie frică până şi de umbra lor şi-şi doreau să stea în umbra cuiva renumit. Când cel Bătrân apărea clămpănind din zale, ei îl întâmpinau cu un murmur colectiv, undeva la graniţa dintre spaimă şi veneraţie: „Tu eşti Mircea?” Unii dintre ei, mai sceptici, vroiau doar să verifice dacă n-au aruncat şilingii aiurea.
Ivit din negurile istoriei, marele voievod îi umbrea pe toţi conform tarifelor: la două stele îţi cam intra soarele în ochi, la trei stele, stăteai la umbră confortabil, la cinci stele, nu mai vedeai nimic în jur. Când, însă, i se propunea să-şi vândă umbra, domnitorul devenea total opac.

Nu acelaşi lucru se poate spune despre Peter Schlemiel, care în 1814, şi-a vândut umbra Diavolului pentru o pungă de galbeni fără fund (lucru care, culmea, era foarte sexy pe atunci). Curând, Schlemiel şi-a dat seama că a făcut o mare prostie: nimeni nu-şi dorea în preajmă un om fără umbră. Păi, ce te mai sperie când ieşi noaptea pe ştrase? Femeile îl evitau în ciuda dărniciei lui, iar bătrânii îi spuneau că a făcut umbră degeaba pământului.

Creşte cererea de fantome

Iniţial, fantomele erau îmbrăcate în armură, ca Mircea cel Bătrân. Problema era că, atunci când apăreau, zgomotul făcut strica surpriza. Romanticii deja nu se mai speriau: „Ia ascultă, iar vine nea Hamlet senior, ‘gă-i-aş cucută-n ambele urechi!”, spuneau ei, plictisiţi.

Cum fantomele înzăuate erau greu de transportat şi trebuia să plăteşti pentru ele la vamă taxe pe metale grele, s-a hotărât ca acestea să fie îmbrăcate în cearşafuri.

Reglementarea a nemulţumit multe fantome. Unele dintre ele, precum cele cu capul la subraţ sau fantoma lui Terente, nu doreau să renunţe la atuurile lor fizice, care ar fi fost acoperite de cearşaf. Cele mai multe, deziluzionate, s-au retras din viaţa publică în conacele lor boiereşti din Scoţia şi au început să bântuie castelele dimprejur.