Infama istorie a romantismului (V): cum arăta Paştele romantic

Paştele a fost sărbătorit şi în perioada romantismului. Pe atunci, data acestuia se stabilea în funcţie de cum îi păştea pe romantici vreo răceală, vreo amendă sau, în general, vreo nenorocire.

Decorul romantic de Paşti
Dacă Paştele era primit într-un interior domestic, poetul avea grijă să cultive din timp o specie de păianjeni rapizi şi cu plasa rezistentă. Dacă păianjenii se puneau să ţese pe un fotoliu, romanticul punea deasupra inscripţia: „Atenţie! Proaspăt urzit!” Apoi, jupuia artistic tapetul de pe pereţi şi îl ruga pe vecinul de deasupra să-l inunde cât să picure delicat – aluzie subtilă la trecerea timpului.

De Paşti, ele au un cuvânt de spus
De obicei, romanticii erau singuri, cel puţin în aparenţă. Cu toate astea, romanticii mai puţin tradiţionalişti aveau gagici. De preferinţă, verişoare cu vârsta de până în 14 ani, minione şi palide, după modelul lansat de E.A.Poe.

De Paşti, romanticii le făceau cadou iubitelor sertare voluminoase în care să încapă scrisorile şi poeziile pe care le primeau de la ei. Un sertar separat, cel mai mare, era pentru scrisorile de adio. 

Fiindcă mintea romanticilor încă era cu sorcova, ei aveau nevoie de părerea fetelor în privinţa sărbătorii pascale.

Masa de Paşti romantică
Romanticii erau nişte creatori prin excelenţă. Masa de Paşti nu făcea nici ea excepţie: ei o creau ex nihilo (mai pe româneşte: din nimic).

În mijlocul mesei trona Oul dogmatic al lui Ion Barbu. Romanticii îşi invitau prietenele să închidă ochii şi să-şi închipuie că e un ou Fabergé. Dacă asta nu stătea în picioare, le spuneau să încerce cu oul lui Columb. Atunci ele întrebau, dezamăgite, de ce marele explorator are unul singur.  

Invitaţii
Romanticul şi romantica, în ciuda sentimentelor romantice pe care le năzuiesc, cad de acord doar asupra unui singur invitat: corbul din orchestra Nevermore, că ştie să facă atmosferă.

Veselit un pic de absint, romanticul îl propune, ca întotdeauna, pe Omul care râde, zicând că e cel mai potrivit invitat pentru o sărbătoare. Ea protestează, spunând că respectivul râde fals, şi-l strecoară pe Ultimul mohican în schemă. Bine, dar să nu facă striptease şi în niciun caz să nu se mândrească cu tomahawku’. Şi, mai adaugă el, o s-o invite, în acest caz, pe Ofelia lui Millet. Ce?! Să stau la masă cu o murătură?!

El îi zice ceva, printre dinţi, de floare-albastră şi trec la capitolul următor.

Paştele outdoor
Dacă, aşa cum se întâmplă uneori chiar în ultimul moment, se autoinvită rudele, cei doi hotărăsc s-o şteargă de acasă.

Romanticul, comod, propune cafeneaua Sturm und Drang. Ea îi reproşează că e demodat, iar el îi spune în faţă că e o incultă, fiindcă îşi închipuia că Paştele a fost inventat de Pascal.

Următoarele variante cad una după alta: pe spinarea lui Moby Dick (nu, că s-a scumpit mielul de mare), pe Golgota (nu, că data trecută ea a făcut tetanos de la piroane), pe Pluta Meduzei (nici vorbă, că rişti să ajungi în meniul celorlalţi). 

Până la urmă, romanticul refuză să mai coopereze, pune ligheanul sub picătura care cade, inexorabil, din tavan, şi se face că plouă.