Infama istorie a romantismului (VII) – Friedrich, pictorul cel mai popular pe Backbook

Deoarece desconsiderau valorile materiale, când le displăcea o femeie, romanticii i se adresau cu dispreţ: „Ce marfă eşti!” Unul dintre artiştii care n-au dat doi bani pe valorile mercantile, fiindcă nu-i avea nici pe ăia, a fost pictorul neamţ Caspar David Friedrich (1774-1840).

Deşi pare incredibil, Friedrich e numele de familie – şi, după cum a demonstrat-o artistul, în niciun caz un nume mic. Părinţii lui erau fani Casper, the Friendly Ghost, şi i-au pus prenumele respectiv aşteptându-se ca băiatul lor să fie la fel de prietenos şi jucăuş. Caspar David însă era un posomorât şi un mohorât şi n-avea chef să bântuie pe nimeni. Cu toate astea, când i s-a spus „get an afterlife”, el a făcut tot posibilul să devină nemuritor.

„Caspar şi femeile” – gluma favorită în epocă
Cu femeile, el se comporta conform tehnologiei germane keine touch. Astfel, el a fost greu de prins în ghearele căsniciei, aceasta petrecându-se abia când a împlinit 44 de ani.

Friedrich şi Natura – o relaţie pe la spate (al oamenilor)
Lui Friedrich îi plăcea foarte mult natura, dându-i like după like şi postând poze măgulitoare la adresa ei. În aceste poze, Caspar i-a surprins sublimul mai bine ca oricare alt artist.

Pe atunci, lumea, naivă, credea că natura e infinită, astfel că Friedrich și-a tras deviza to the infinity and beyond.

Ca să vezi cât de măreaţă e natura, el făcea oamenii mititei, până aceştia s-au supărat, întorcându-i spatele. Acest lucru i-a convenit de minune artistului, el continuând să-i picteze aşa, cu spatele întors, că oricum n-avea chef să le vadă meclele nesuferite. Acestea ar fi putut să-i strice frumuseţe de peisaj.

Dacă vreo vedetă feminină protesta, ca s-o îmbuneze, Caspar o vrăjea cu expresia aia cu „la faţă muzeu” şi-i promitea că o s-o expună la Alte Nationalgalerie într-o lumină excelentă.   

Friedrich – închis în sine
La rândul lui, el a întors spatele lumii şi se închidea des în atelierul lui, unde stătea mai mult pe întuneric. Aşa, zicea el, putea să vadă mai bine în interiorul lui. Când peisajele din interiorul lui se epuizau, mai dădea o tură pe-afară, dar mai pe la miezul nopţii, să nu dea vreun paparazzo peste el.

Aşa, mai tot timpul cu spatele la lume, a devenit în scurt timp cel mai popular tip de pe backbook. Lui i se postau comment-uri pline de înţelepciune gen „nu face-ul face pe om” (semnat „Jacko”) sau „dacă lumea te vorbeşte pe la spate e mai bine să stai cu spatele?!”.

Opere
Călător deasupra unei mări de ceaţă (1818) îl prezintă pe artistul romantic prin excelenţă. El stă cocoţat pe o stâncă neagră şi se uită în ceaţă, unde suntem noi, ceilalţi.

Într-un alt tablou, o pereche se uită la lună. Aceştia calculează dacă au luat bine anticoncepţionalele. Luna e cam plină, aşa că…

O lucrare vestită este Naufragiul Speranţei (1820). Imediat ce a apărut în ziare, Anton Lupan i-a convocat de urgenţă pe Haralamb şi pe Ismail, zicându-le: „Ştiu unde este Pierre Vaillant. Toate pânzele sus!” Piraţii lui Spânu au dosit însă tabloul, acesta fiind lipsă şi în ziua de azi, în locul lui fiind expus unul asemănător: Mare de gheţuri.