Istoria castratului (I): soluţii miraculoase pe timp de criză

Istoria castratului, dacă e să-l credem pe Freud, se pierde în negura timpului. Oedip ar fi fost primul care ar fi simţit-o pe psihicul lui după ce a fost anunţat că femeia din patul lui e maică-sa, pe care o chema Iocasta. Pe atunci oamenii erau mai mult orali, ca Homer, şi ca atare analfabeţi, aşa că au sărit un „r” în acte, numele real fiind „Io Castra”. De aici cică s-ar fi născut angoasa castrării la fiecare copil care face pipi din picioare: lui îi este teamă pentru ciucurel fiindcă se gândeşte prea mult (şi într-un anume fel) la mămica.

Castrarea omului de către om cică s-ar fi produs pe scară largă încă din Sumer. În Antichitate şi în Evul Mediu la arabi, castrarea era metoda cea mai bună şi mai la îndemână să arăţi că tu ai cu ce şi celălalt nu mai are. Mai ales când ai un harem de rusoaice una şi una, de care proaspătul eunuc nu se poate bucura decât estetic. 

În Evul Mediu, mamelucii şi-au dat seama de anumite calităţi vocale pe care castraţii le aveau şi i-au pus să dea de şase când venea inamicul sau să trâmbiţeze din gâtlej dimineaţa când trebuiau să scoale o tabără întreagă după o noapte de beţie cruntă. Asta, pentru că e cunoscut faptul că vocea unui castrato adevărat rivalizează cu o trompetă.

În secolul al XVI-lea, castraţii erau importaţi din Spania (care era cam arabă pe atunci) în Italia, unde erau băgaţi direct în cor. Corul bisericesc. Ei erau foarte apreciaţi pentru vocea lor subţire, mai ales că femeile n-au voie să deschidă gura în biserică (păi ce, e mall?!).

Fiindcă drumul din Spania până în Italia era mai lung pe atunci, iar Biserica catolică, pe motiv de lipsuri la cor, era moartă după băieţei cu glasuri cristaline, părinţi nevoiaşi, dar cu spirit întreprinzător, s-au gândit la o nemaipomenită afacere.

Ei au început să trimită scrisorele cu litere de-o şchioapă – cică scrise de copii, sanchi – în care-l rugau pe Moş Crăciun să le trimită glasul minune în schimbul castraveciorului. Atunci veneau chirurgii esteticieni din acele vremi şi eliberau progeniturile de povara instrumentului, făcând şi târgului un bine, acesta având astfel o şansă în plus să nu fie umplut de sculament dintr-un capăt în celălalt.

Părinţii câştigau puhoi de bani şi ăla micu’ avea şi el ce pune în gură. Uneori, faza cu castratul nu dădea rezultatele vocale necesare şi atunci ce punea în gură băieţelul era cu totul diferit, dar şi aşa scotea un ban onest.

În curând a apărut opera şi opera avea nevoie de castraţi. Aşa că a început să crească producţia. Puştilor li se dădea opium şi când se trezeau ei strigau: „oooooo, bărbăţiaaaa meeaaaa”. După cât de subţire era strigătul, îl băgau într-un rol mai acătări sau era lăsat la sufleori.

Săptămâna viitoare: despre mari personalităţi castrate, o nouă filă din povestea cocoşeilor lipsă şi a vocilor de aur.