Istoria perversiunii (I) – naşterea lui Homo perversus

Dacă e să dăm crezare unor filozofi, istoria însăşi e o perversiune. Deci: o istorie a perversiunii este o perversiune perversă, cu alte cuvinte, hegelian vorbind, o negare a negaţiei. De unde rezultă că ce scriem noi aici este cel mai firesc lucru posibil şi că istoricii sunt nişte perverşi nenorociţi tocmai fiindcă n-au vrut să scrie o istorie a perversiunii.

„Perversiune” provine din latină şi înseamnă „a o întoarce pe dos/ cu fundu’-n sus”, de unde a rezultat, în mod natural, perversiunea cea mai răspândită: adică sodomia. (Ăia mai culţi dintre voi o sară-n sus că cică sexul oral ar fi mai frecventat. O să-i contrazic: în Evul Mediu şi coitul cu animalele tot la capitolul „sodomie” era trecut şi uneori chiar şi poziţia „capră”, unii inchizitori nefiind capabili să înţeleagă o metaforă, pentru ei „capra” fiind „capră”, indiferent de gaură.)

Cum termenul l-au inventat abia romanii, grecii au folosit perversiunea în necunoştinţă de cauză. Ei erau un popor de filozofi şi efebi care învăţau filozofia de la filozofi. Ei se perverteau între ei fără discernământ şi considerau asta „dragoste platonică”. Până când au fost cuceriţi de romani, nu în sensul „galant”, ci la lupte greco-romane cinstite. Astfel s-au trezit grecii cu taxe pe filozofat şi cu restricţii la sex. 

Foarte practici şi fără să se complice în termeni aiurea, romanii foloseau doar verbe active şi pasive pentru sex, că era oral, anal sau normal (acesta fiind practicat mai mult de ţăranii fără carte): futuere şi crisare (de la crizele care-i apucau pe cei abuzaţi).

Firi simple şi pătimaşe, machomanii latino ştiau doar o perversiune şi bună: să stai la tras. Dacă stăteai, erai fraier, adică pervers. Dacă erai partea activă, erai şmecher şi lăudat.

Aşa că, dacă ajungeai la p… altuia erai terminat. Ca să-l cităm pe Seneca: „Pasivitatea e o crimă la oamenii liberi din naştere; la un sclav, e datoria lui absolută.”

De aceea, romanii mergeau la duşuri cu lancea, în caz că le cădea săpunul să nu fie nevoie să se aplece după el. Ei mai aveau şi obiceiul când încheiau vreo afacere să-şi jure loialitate ţinându-se de instrumentul celuilalt, astfel avertizându-se reciproc ce-l aşteaptă pe ăla care nu se ţine de cuvânt. 

Cel mai la loc de cinste zeu era la ei Priapus, care le păzea casa şi grădina. El avea (după cum se poate vedea în imagine) o armă redutabilă şi o vorbă: „dacă nu intri pe uşa din faţă, o iei la spate”.

În general, în Antichitatea romană puteai să regulezi după pofta inimii, cu condiţia să fie o chestie dreaptă: care pe care. Astfel, era interzisă necrofilia (că morţii n-au cum să se apere) şi zoofilia (pe acelaşi motiv). Şi ca să nu ajungă nişte degeneraţi precum grecii (pe care Zeus îi făcea când i se scula lui, lăsând tot felul de progenituri nefericite în urmă), romanii au interzis şi sexul cu zeii. Asta fiind principala cauză pentru care aveau oftică pe creştini, cu Imaculata lor Concepţiune.

Femeia era un obiect sexual doar în lipsă de vreun tinerel drăguţ, un sclav mai exotic sau vreun partener de afaceri neloial. Ea era educată doar atât cât să înţeleagă termeni milităreşti precum „marş” şi expresii simple cum ar fi „adu-mi papucii” şi „scarpină-mă între omoplaţi”.

Romanii considerau o perversiune înjositoare dezvirginarea mireselor şi lăsau treaba asta lui Mutunus Tutunus, zeul-penis îl al cărui templu mireasa aluneca de bună-voie sau nu într-un falus de piatră de dimensiuni respectabile – o senzaţie unică, irepetabilă, din păcate.

Cum MILF-ele romane, patriciene sau plebee, nu prea primeau atenţia cuvenită, se mai rugau de câte un puştan cu hormonii pe-afară şi care nu avea şanse la colegii de şcoală. Norocul stăpânului casei dacă prindea vreunul din ăsta, obligat fiind de lege să-l pedepsească între părţile moi. Un astfel de caz este descris în Măgarul de aur al lui Apuleius.

Săptămâna viitoare: antici iluştri şi perverşi.