Istoria perversiunii (IV) – plăcerile ochiului medieval

Incitant: sexul oral previne cancerul de sân!

O informaţie de ultimă oră va face ca ezitarea fetelor în faţa sexului oral să fie considerată dăunătoare şi de domeniul istoriei: în stilu-i specific, Libertatea ne anunţă că cercetătorii americani au descoperit o metodă infailibilă de prevenire a cancerului de sân: felaţia.

Cu ocazia asta, echipa TNR şi-a propus ca obiectiv deschiderea unui centru de prim-ajutor pentru cele care au pus mofturile deoparte. Deocamdată, suntem pe cale de a elabora un tabel cu categoriile de vârstă şi parametrii fizici care au prioritate. Dar să revenim la cultură…

Plăcerea într-o clipită

În Evul Mediu se naşte o formă rafinată a sexualităţii perverse: privitul pofticios. Ea fusese cunoscută şi în Antichitate, sporadic şi doar de către sclavi şi matroane, deci nu se pune. Sclavii oftau vizual la stăpânele care se îmbăiau, iar stăpânele salivau la gladiatorii asudaţi şi plini de cicatrice. Însă doar pătura sexuală dominantă – bărbaţii –  se putea bucura cu adevărat şi de una şi de alta, fără să i se scurgă ochii prea mult. E drept, cu toţii priveau cu jind şi la pozele mai vechi cu dotatul Priap şi cu satirii în călduri, dispăruţi de mult după cucerirea Greciei şi retraşi în Arcadia, care nu mai dădea viză nici la VIP-uri.

În Epoca întunecată, din cauza condiţiilor de luminozitate, privirea a început să dobândească o acuitate de invidiat. Ea era exersată în depistarea demonilor, care se ascundeau te miri unde: în păduri, sub masa de la bucătărie, în ruinele antice, în sufletul creştinului ş.a.m.d. Sub impulsul dezvoltării ochilor şi al restricţiilor sexuale (vezi capitolul anterior), apar perversiuni noi, mai greu de depistat: voaierismul şi scoptofilia. Şi, concomitent, exhibiţionismul demonilor, care profită de faptul că Isus e ocupat să-L convingă pe Dumnezeu să-L mai lase o dată pe Pământ, să fie prezent la lansarea lui Apocalypse Rising.

Demonii exhibiţionişti

Mai toţi autorii creștini timpurii cad de acord că statuile antice (mai ales cele suspectate de goliciune cu premeditare) sunt bântuite de către demoni nerușinați, care de abia așteaptă să se arate creștinului pios, să-l abată de la calea cea dreaptă. Cum templele – şi inclusiv statuile – fuseseră naţionalizate, era clar că dracii trebuiau să-şi găsească alte locuinţe. Cei care locuiau în statuete mai mici, le luau la subraţ şi se cărau înjurând în barbă.

În Istoria apostolică, Abdias povestește despre alungarea unui astfel de demon de prost gust dintr-o statuie. Era negru şi păros. Autorul omite să menţioneze că hirsutul i-a ameninţat că îi va da în judecată imediat ce va veni la putere Anticristul.

Love at first sight: Venus Pudica şi Master Gregorius

Mai târziu, pe la 1200, Master Gregorius de la Oxford, ajungând la Roma, vrea să vadă și el statuile cu pricina, așa cum noi mergem să vedem castelele bântuite din Scoția. Fiindcă CFR-ul de atunci (Căile Ferate Romane) se întâmpla să fie în grevă, Gregorius a mers pe jos până la Quirinal, „ca mânat de ceva magic”, spune el. Pasămite erau farmecele pe care i le trimisese una dintre Venerele Pudice. Văzând-o, învățatul a rămas perplex de atâta frumusețe, cu atât mai mult cu cât gagica avea 1000 de ani. I s-a părut chiar că roșește de pudoare şi chiar era să simtă pe pielea lui afecţiunea venerică. Pasămite, statuii nu i se întâmpla foarte des să se înfățișeze unui erudit, așa că i-a făcut un show pe cinste, să aibă ce să-și amintească în friguroasele nopți oxoniene.

Ce se întâmplă când te uiţi prea mult la negri din poze

V-am familiarizat cu povestea Sf. Anton în Istoria secretă a porcului. În cazul lui, lucrurile erau clare:  fugind ca un laş din calea ispitelor vieţii, era musai să se aştepte la represalii din partea mafiei luciferice. Nu la fel de clar e cazul oamenilor obişnuiţi, care n-aveau nicio vină şi se mai scăpau, ca tot creştinul, la păcatele carnale.

Spre sfârşitul Evului Mediu, o biată femeie a născut un mulatru cârlionţat. Bărba-su, să facă infarct, nu alta. Hop cu ea la trebunal. Ăia nici nu ştiau la ce paragraf s-o includă: adulter sau zoofilie. Până la urmă, săraca femeie a fost absolvită, fiindcă detectivii aflaţi la crime scene au descoperit că pe peretele din camera ei se afla o Închinare a magilor, or unul dintre magi se ştie că e un tuciuriu. S-a tras concluzia că femeia s-a uitat atât de insistent la etiopian, că până la urmă ăluia i s-a făcut milă de ea şi a dat vieţii din pântecul ei o pată de culoare. Cum magii erau cam sfinţi, să râvneşti la un sfânt nu era chiar aşa un păcat. Lucrurile se complicau când câte un june delicat ofta la vreo pictură cu Sf.Sebastian legat gol de copac şi săgetat, cu priviri languroase aruncate spre cerul învolburat.

Masturbare humanum est

Sfântul Bernard de Clairvaux (1090-1153) tuna şi fulgera împotriva învăţăceilor care în loc să citească Biblia erau cu ochii concupiscenţi pe pereţi: ei citeau mai puţin in codicibus, şi mai mult in marmoribus. La rândul lor, ei se apărau, spunând că aşa învaţă mai bine istoria sfântă, că pozele sunt ca o mie de cuvinte, care se citesc cam greu, şi deci pierzi timpul aiurea. Ei se uitau atât de conştiincios la capitelurile romanice storiate, unde figuri fantastice gen sirene le aţâţau imaginaţia, încât a apărut expresia „a beli ochii”.  Pe de altă parte, călugării în chiliile lor, erau adesea surprinşi studiind manuscrisele bogat ilustrate şi lăsând o mână să alunece uşor dar ferm sub sutană. Unii dintre ei chiar obişnuiau să aibă câte o revistă antică deocheată ascunsă în Biblie.

Cei care exagerau puteau fi aspru pedepsiţi, după anticul principiu, adaptat la condiţiile medievale, masturbare humanum est sed perseverare diabolicum, ceea ce înseamnă: o labă e umană, dar dacă nu te mai şi opreşti, ai dat de dracu’.

You sexy devil!

Un astfel de călugăr pervers era Herman, supranumit Conclusus. Pentru că se obişnuise să tragă concluzii pripite, colegii au hotărât să-l zidească de viu. Ca să scape, a promis să scrie într-o singură noapte o carte cuprinzând toată cunoaşterea umană, care şi pe atunci era mai multă decât e nevoie. Fiindcă deja se crăpa de ziuă şi el de-abia ajunsese la tabla înmulţirii, Diavolul i-a propus să-l ajute cu condiţia să-i dea sufletul şi să-i îndeplinească o fantasmă mai veche: să-l portretizeze în mijlocul cărţii numai în pamperşi (vezi imaginea). Când, a doua zi, confraţii au văzut minunea de poză, au zis „exhibiţionistu’ dracului”, dar au păstrat-o totuşi, chipurile din motive ştiinţifice.
Codex Gigas are în prezent vreo 75 kg, la uşurarea lui contribuind şi călugării care, luaţi pe nepregătite de vreo pântecăraie, n-aveau la îndemână vreun sul antic. El a stârnit mirarea întregii Europe, iar portretul seminud al Diavolului a rămas în topul celor mai sexy pictoriale ale Necuratului în tot Evul Mediu.