Istoria perversiunii (IX): necrofilia – dragoste, acum şi-n vecii vecilor!

Următorul material conţine elemente şocante pentru simţul olfactiv. A se citi cu un cârlig de rufe aplicat pe nări şi doar după minimum 120 de minute de la ultima masă. Dacă textul de mai jos va primi aprecierea critică „it stinks”, voi considera această apreciere ca fiind pozitivă.

Ce e necrofilia. Caracteristici generale ale necrofililor
Necrofilia este dragostea exagerată pentru morţi. Ea se deosebeşte de parastase printr-o apropiere mai mare faţă de defunct. Acesta primeşte dovezi clare de afecţiune, cu totul altceva decât declaraţiile de iubire „veşnică”, ipocrite, ale rudelor de la parastas.

Necrofilii sunt oameni dintr-o bucată (spre deosebire de mulţi dintre partenerii lor): când spun „tu-ţi morţii mă-tii”, ei vorbesc serios. Mai mult: nu umblă niciodată cu vrăjeli gen „hai, că te scot la un suc după aia”, cu atât mai mult cu cât partenerul nu duce lipsă de sucuri, producţie proprie, fără aditivi. Cei doi fac un adevărat schimb de fluide şi, uneori, chiar de gaze. Preferabil, într-un mediu natural, romantic-elegiac. E lesne de înţeles de ce morga nu e cel mai adecvat cadru de dezvoltare a unei relaţii intense: e bine să-ţi fereşti partenerul de posibili pretendenţi. 

Cu toate că pare logic, partenerul ideal al necrofilului nu e vampirul. Vampirul sare din gât în gât, or necrofilul nu suportă infidelitatea, cu toate că el însuşi mai sare gardul şi în cimitirul învecinat.

Necrofilii convinşi îi dispreţuiesc pe necrofilii de ocazie. Aceştia din urmă pot fi asistenţi medicali la morgă, care, de nervi că iar au de lucru, îşi bagă p… în el de obiect al muncii. Printre necrofilii consacraţi circulă o vorbă ironic-jignitoare: „ia-o cât e caldă”.

Primul caz de necrofilie – Albă-ca-Zăpada
Nefiind datat, cazul lui Albă-ca-Zăpada e considerat primul caz de necrofilie. După cum zice povestea, mama vitregă a lui Albă-ca-Zăpada are trei tentative de crimă asupra preferatei lui Disney, abia a patra reuşindu-i. De necaz că fecioara nu se dă moartă nici moartă, îi oferă un măr, şoptind în sinea ei: „sta-ţi-ar în gât”. Mărul îşi face treaba cinstit, iar Alba e trasă pe dreapta de cei şapte barbă-coţi într-un sicriu de cleştar. O mişcare de marketing foarte isteaţă, fiindcă necrofili din toate colţurile împărăţiei plătesc pentru a se putea „reculege” în faţa prospăturii. 

La ei vine prinţul şi le promite, în schimbul raclei, că pune o vorbă bună la stăpânire să fie scutiţi de taxa băsesciană (adică „nesimţită”) pe lungimea bărbilor. Îngrijoraţi că Alba eram cam palidă de la o vreme, piticii îi cedează prinţului racla, acesta păstrând-o pentru uz propriu. Mare mâhnire pe necro-prinţ când, luând corps-ul la drăgostit mai cu foc, de la atâta zdruncinătură mărul sare din gât şi viaţa îşi reia locul în trupul cel alb ca neaua.

Moche – o civilizaţie macho-necrofilă
Civilizaţia peruană Moche (cca 100 d.C – cca 800 d.C.) se caracterizează printr-o atenţie exagerată faţă de duşmani. Prizonierii erau torturaţi şi decapitaţi în moduri care i-ar face pe scenariştii lui Saw să se umple de bube.

Pentru mocheeni, expresia „duşman până la moarte” n-avea niciun sens, ei continuând pedepsirea stranierilor şi după aceştia treceau graniţa dintre lumi. Erau descărnaţi, iar scheletul era supus perversiunilor sexuale până nu rămânea os pe os.

Cum oasele, totuşi, rezistă în timp, cei care nu-şi permiteau mai mulţi duşmani reaşezau oasele pentru noi partide, conform zicalei: „acum şi-n veci”. Mai nasol era de cei care pierdeau instrucţiunile de asamblare. Nu vreţi să ştiţi ce le ieşea. Istoricii mai glumeţi spun că victimele deveneau „oale şi ulcele”.

Mocheenii nu iertau nimic, nici chiar scheletele cu osteoporoză sau discopatie. (Doar duşmanii complet fără coloană vertebrală nu erau acceptaţi.) La ei, bancul „doi scheleţi se trag de piele” suna aşa: „scheleţii se trag, fără număr, fără osebire”. Când un mocheean întâlnea pe stradă o mocheeană bunăciune, îi spunea: „eşti o fosilă”, expresie care se traduce prin „ce te-aş mai…”

Egiptul Antic – epoca de aur a morţilor…
… Nu numai pentru că atunci apare o carte dedicată special lor, ci şi pentru grija deosebită cu care erau pregătiţi pentru călătoria de dincolo.

În schimb, necrofilii trec printr-o perioadă moartă, de-a dreptul deprimantă. Ei sunt descurajaţi de practica îmbălsămării, care strică bunătate de cadavru. De asemenea, necrofilii de ocazie (îmbălsămătorii), care preferă the new entries, sunt ţinuţi la distanţă de următoarea reglementare: fetele moarte sunt ţinute câteva zile înainte să fie date la îmbălsămat, aşa, ca la fezandat. Cum unghiile şi părul continuau să crească, îmbălsămătorii strâmbau din nas şi îşi făceau meseria, lăsându-i pe necrofilii adevăraţi să saliveze.

Evul Mediu – necrofilia platonică
În Evul Mediu, nu se cunosc prea multe cazuri reale de necrofilie, adicătelea de full contact. Cu toate că îl aveau pe Dracula, care implora iubirea, medievalii preferau moaştele, cu toţii ştiind că vampirul era cam vagabond.

Medievalii iubeau mult sfinţii şi fiindcă n-aveau ocazia să-i atingă în timpul vieţii, abia după moartea acestora reuşeau să le pupe mâna (sau vreo altă parte a corpului, în funcţie de posibilităţile parohiei). Relicvele erau ţinute numai în aur, fildeş şi alte materiale scumpe, semn al aprecierii maxime pentru sfântul cu pricina.

După 1517, Luther le taie macaroana la naivi. El le spune clar că dacă numeri toate membrele şi bucăţile ale câte unui sfânt împrăştiate pe la diferite mănăstiri îţi iese un Frankenstein cu 15 degete la o mână, 4 urechi şi 7 sfârcuri.

Epoca modernă – în sfârşit, nişte necrofili adevăraţi
François Bertrand (1824 – 1850) a fost un brav soldat necrofil. Sau un pasionat necrofil soldat, depinde de punctul de vedere.

Pe unde ajungea cu garnizoana, făcea o vizită la cimitirul local, căutând după pământ proaspăt bătătorit. Dacă pe cruce era trecut un nume femeiesc, deschidea mormântul şi o invita pe rezidentă la o partidă de adevărat dirrty sex. După care, ca să nu se bucure şi alt necrofil de ea, o mutila în fel şi chip.

Cum violul era definit prin neconsimţământul victimei, iar cum fetele, la proces, tăceau ca mortu’n păpuşoi, băiatu’ era sancţionat doar pentru profanare de morminte.

După ce s-a săturat de ţărănci, François s-a axat pe bunăciunile, mai selecte, din cimitirele Tătuca Lachaise şi Montparnasse. Când n-avea noroc de fetişcane, erau bune şi alea mai purii şi chiar şi copiii. Totuşi, el avut foarte des noroc în altă privinţă: a scăpat de nenumărate ori de gloanţele paznicilor.

La tribunal nu prea au avut ce să-i facă: i-au dat doar pentru efracţie. Însă, un psihiatru (că şi atunci psihiatrii aveau mania să se bage în seamă mai mult decât trebuie), pe nume Lunier (dubios nume), se scoală împotriva sentinţei, aducând dovezi, chipurile irefutabile, că băiatu’ e sonat şi tre închis în cuibul de cuci. Judecătorii au mustăcit ce-au mustăcit, după care l-au întrebat pe Bertrand dacă i-a plăcut s-o facă cu fetele alea, aşa indispozate şi neparticipative cum erau. Ruşinat, a răspuns că acestea cam miroseau pe la părţile intime, dar el, prea doritor, deh, ca orice soldat, n-a ţinut cont de acest aspect.

Săptămâna viitoare, revenim cu un nou capitol din înmiresmata istorie a necrofiliei.