Istoria perversiunii (V) – amorul curtenesc

Revelaţia iubirii

La o televiziune unde lucram acum câţiva ani, aveam un şofer băncos şi cam slobod la gură, care era de părere că atunci când ai o fantezie, e mai sănătos să-i dai drumul decât s-o ţii în tine.

Şi cât era traseul de lung, ne desfăta cu produsele imaginaţiei lui erotice, pe care nu se sfia să le materializeze vocal nici chiar în prezenţa şefilor sau a duduilor, care, iniţial „revoltate”, sfârşeau prin a chicoti pieziş, schimbând foarte des un picior peste celălalt.

Dar de ce vă încerc răbdarea cu un mărunt ciob de cotidian sordid, mai ales într-un context atât de elevat cum e istoria culturii şi civilizaţiei perversiunii? Fiindcă la un moment dat, tânărul cu pricina a avut un moment de inspiraţie genială. Închipuindu-şi ce i-ar face el unei păpuşele asiatice, după ce epuizase toate tonurile şi modulaţiile expresive lui „şi aş f…e-ooo”, grăi astfel: „Da’ nu că aş f…e-o… Dragoste aş face cu ea!”

Deci, fetele care dau cu reproşu’: „înainte făceam dragoste (= „erai romantic”), acum facem numai sex”, să mai reflecteze, fiindcă se poate şi invers…

Dar nu asta e ideea, ci aceea că, de fapt, dragostea reprezintă culmea perversiunii. Dacă luăm perversiunea în definiţia ei de „act sexual împotriva naturii”, ce poate fi mai depărtat de natură decât un suflet care oftează nici măcar după inocente unduiri de coapse, ci la nişte oci ciornîe?… Sau ceva mai depravat decât o minte care nu plănuieşte deturnări de funduri, ci cum să se predea fedeleş celei care a rănit-o la sentiment?…

Habar n-aveţi ce-i aia perversiune, dacă n-aţi încercat-o pe asta

Vă vine să credeţi sau nu, dar următoarele versuri au fost scrise de un bărbat, mai mult: un pârlit de student vagabond prin Evul Mediu: „Când te-am văzut prima dată,/ m-am pârjolit cu totul;/ de-atunci geamătul meu durează neîntrerupt `…` Aceasta este o soartă groaznică,/ nici moartea nu-i mai cruntă.” (Fragment din Carmina Burana – am luat traducere de pe net, ca să nu fac un drum la bibliotecă, scuze pentru eventualele greşeli.)

După cum bine ştie toată lumea, francezii sunt cel mai pervers popor din istorie. Ei sunt creatorii „sărutului francez” şi ai verbului enculer (pe când restul popoarelor numeşte actul respectiv prin mai multe cuvinte). Tot ei sunt şi cei care au descoperit l’amour courtois, care nu se traduce prin „una scurtă în şopron” şi nici prin „iubirea de moşie”, ci prin „amor curtenesc”, adică o iubire de viţă, de soi nobil. (Specialiştii le caută o scuză frâncilor, zicând că au luat sufism de la arabi. Hm, da… mai bine s-ar fi molipsit de poligamie.)

Amorul curtenesc se delimita în Evul Mediu de „amorul campestru” – mai pentru ţărani. Aici, lucrurile erau simple: închiriai o căpiţă, o păcăleai pe mândra satului că îi arăţi unicornu’ şi îi arătai the real thing.
În cazul amorului curtenesc, însă, perversiunea ajunsese la culmea rafinamentului. Minţile înfierbântate ale trubadurilor au născocit conceptul de „iubire care nu va fi niciodată satisfăcută”, ceea ce face ca masochismul cel mai hard să arate ca o biată bătăiţă la funduleţ.

Trend-ul ăsta a fost atât de răspândit că până şi Dante şi Boccaccio, nişte tipi cultivaţi de altfel, au căzut pradă iubirii fără leac. Dante apucă să schimbe câteva vorbe timide cu Beatrice abia când se decide să facă o excursie în Lumea de Dincolo, iar Laura lui Petrarca devine strămoaşa marchizului de Sade ca să se răzbune că n-a avut parte de poet.

Sub deviza look, but don’t touch, mother f…cker, think twice, domniţele, ai căror soţi făceau pe cruciaţii peste mări şi ţări, îşi arătau pe la turniruri decolteurile generoase, dar caste, după care se retrăgeau în oftaturile rimate ale tinereilor lipsiţi de orice speranţă.

La turniruri nu câştiga niciunul sau, mai bine zis, câştigau toţi: cel care murea pentru doamna inimii lui primea cel mult un zâmbet, iar cel care câştiga, poate vreo batistă sau, în cazul vreunuia mai norocos, invitaţie să-i cânte sub balcon la noapte. Asta în timp ce, în iatacul ei, domniţa încerca vârtoşenia vreunui ţăran prost, care o făcea şi fără batistă şi care îşi închipuia că „l’amour courtois” vine de la „notre poule dans votre cour”. Această expresie devenind şi parola secretă a ţopârlanului ca să treacă de gărzile din faţa camerei stăpânei.

Nici „băieţii veseli” n-au scăpat de perioada asta cam lipsită de full contact. Spre pildă, un cărturar al epocii, Aelred de Rievaulx (cca. 1110-1167), în Speculum caritatis, e un fervent susţinător al „amiciţiei” între bărbaţi, iar cea mai presus iubire e „predarea” în faţa lui Isus Cristos. No comment.

Mişcarea de rezistenţă anticurtenească

Împotriva acestui nesănătos curent al dragostei fără sex (= fără sens) s-au răzvrătit câţiva bărbaţi normali, printre care Boccaccio (1313-1375), cu al său savuros Decameron, unde dă în gât nişte neveste bagaboante, şi Chaucer(1343-1400), care face cam acelaşi pentru englezi.

Dar dintre toţi, cel care a sfidat cel mai mult amorul curtenesc a fost Gilles de Rais (1404-1440). Brav luptător alături de Ioana d’Arc, se săturase să-i tot bată apropouri Fecioarei din Orléans şi, după ce s-a retras la vatră s-a lăsat condus de rarele plăceri pe care i le putea oferi Evul Întunecat: vânătoarea, spectacolele, ocultismul şi sodomia. Cum pe atunci, unele dintre astea erau aspru sancţionate (vezi capitolele anterioare), Gilles a făcut tot posibilul să păstreze secretul asupra ultimelor două.

Astfel că, foarte simplu, după ce sodomiza câte o fetiţă sau băieţel, le lua şi gâtul, păstrând astfel şi o amintire.

Şi chestia asta a început să-i placă atât de mult, că în 8 ani,a sodomizat şi ucis câteva sute (spre 600, dacă-i credem pe unii). Cum era un nobil cu respect de sine, nu accepta nimic peste 18 ani. Nu făcea mofturi la fete, dar parcă băieţeii îi plăceau mai mult, fiindcă avea mai multe şanse să-i găsească cu analizele rectale încă nefăcute.

Îi ademenea cu bunătăţi, îi închidea, se juca cu ei, se masturba un pic să le arate ce-i aşteaptă, şi pe urmă dădea cu banul: să le taie gâtul după ce îi encula sau în timpul actului.

La proces, înapoiaţii de judecători şi ţăranii de juraţi n-au înţeles nimic din spiritul avangardist al lui de Rais, aşa că i-au făcut programare la rug fără prea multe discuţii. Ultimele cuvinte ale lui Gilles care au răsunat din pălălaie au fost: „Free love, free sex, free Gilly!”