La răscruce de vânturi, de Ion Creangă

Până înveţi să scrii, copiezi de la alţii

În general, marii scriitori s-au considerat mai tari în pană decât alţi scriitori, mari sau mici. Cu toate astea, de multe ori, ei crăpau de invidie când vreun concurent reuşea s-o scoată din condei mai frumos ca mnealor. Atunci, ei se închideau în cabinetul lor cu cartea inamică şi nu ieşeau de acolo până nu prindeau toate trucurile literariceşti care îi puseseră în încurcătură. Uneori, ei erau nevoiţi să rescrie cartea duşmanului, pentru a înţelege mecanica frazei, cum merge şi cum să facă s-o oprească.

Mulţi scriitori (chiar celebri) au rescris cărţile altor scriitori (tot celebri). Uneori, schimbând pe ici, pe colo, ca Tolstoi (Alexei, nu ăla cu Război şi pace), care a rescris Pinocchio şi l-a numit Buratino. I se părea inadmisibil ca tocmai ruşii să n-aibă o păpuşă masculină, care să dea iama în matrioşce.

Pierre Menard a scris din nou Don Quijote, identic până la ultimul apostrof cu cel al lui Cervantes (întrebaţi-l pe Borges dacă nu mă credeţi). (Menard a susţinut cu tărie că rătăcitorul lui din Mancha e total diferit de lunaticul hidalgo din secolul al XVII-lea.) În fine, iarăşi simptomatic, Bulgakov a rescris Maestrul şi Margareta de nenumărate ori. Fiindcă ba trebuia să-l asculte pe Maestru, ba s-o împace pe mofturoasa de Margareta.

Emilia şi Bădia

Ion Creangă a fost un mare fan al surorilor Brontë. El se subtiliza, în modul lui hâtru, de la datoria de a fi prezent la Junimea doar pentru a fi pe fază la următorul episod din Wuthering Heights. Nutrea în taină speranţa s-o cunoască la o socată pe roşcovana Emily, care îi orna pereţii bodjdeugii cu pictorialele ei „incendiare” şi căreia îi scria pe fanblog de când apărea noaptea-n prispă până începea să-l – pardon de expresie – pupăza din tei la creier. Din jurnalul lui secret ştim că ei i-a închinat celebra Poveste a poveştilor. Mare durere a fost pe humuleştean când a aflat că adevărata mamă a lui Heathcliff, Emily Jane a murit la paşopt.

Cum moldoveanu’ de pe timpul marelui povestitor nu ştia tu spic decât cu coasa, Ion s-a gândit să repovestească acest vârf al romantismului care e La răscruce de vânturi, să fie luare aminte şi pentru Irinuca, cea cu caprele râioase, şi pentru bădiţa Vasile, cel luat cu arcanu’ la oaste. În prefaţă, ca să nu existe dubii, a precizat că „vânturile” cu pricina, dacă au vreo legătură cu gazele, sunt din alea anonime, gen ciclon, taifun, alizeu.

Mai jos redăm fragmente inedite din La răscruce de vânturi, de Ion Creangă.

Primii fiori

Nu ştiu alţii cum sunt, dar Hiciclif, când se gândea la Catrina a popii, o zgâtie de fată, sprinţară şi plină de incuri, ce ştia a învârti hora, cum se juca ea cu motoceii la prichiciul vetrei cel humuit, de care se ţinea el când era beat pulbere, parcă-i sălta inima de bucurie… Şi îi crăpa măsaua-n gură s-o învârtească şi el cum ştia. Ţigănuş aprig din fire – că nici Laurence Olivier nu putea să-i dea de capăt -, Hiciclif se aburca în cireş, de unde, cu mâna streaşină, căta la iubita lui până ce se deochea vremea şi începea a bura, iac-aşa, ca la ingleji.

Hotărârea

Mama lui Hiciclif îi zicea: „ieşi, puradele, obrazu’ cui te-a învăţat să furi roşcove, ieşi afară şi râzi la soare, doar o trimite vreo grindină să se-ndure tac-tu să se scoale de la cârciumă”. Şi grindina venea la râsul lui Hiciclif. Atunci, Hiciclif se gândea la Catrina lui, care era neam de ghiabur, nu ca el, un terchea-berchea, de-i ziceau copiii Hiciclif a lu’ Nimenea. Şi mai aprig se învârtoşa în el şi vroia să câştige parale la greu, s-o facă pe Cati prinţesa lui. 

Iubirea

Ahotnica soartă făcu ca Hiciclif să fie plin de noroc ca broasca de păr. Începuse de la o vreme Catrina a-l fura cu ochiul pe acesta şi a-i aţine calea pe sub răzlogi. O dată, l-a prins la scăldat în Ozana cea mocirloasă şi limpede că-i stătută (ca la ingleji) şi i-a furat hainele frumuşel. El nu vroia să iasă din apă, iar ea se hihăia la el, doar doar. 
Ţiganu’ îşi luă inima în dinţi şi grăi:

– Dă-mi bulendrele.

– Nu ţi le-oi da…

– Catrină, făi, eu te iubesc.

– Nu şuguieşti, mă, Hiciclife? Chiar poţi?

Cum nu se dă scos ursul din bârlog, ţăranul de la munte strămutat la câmp, şi pruncul, dezlipit de la sânul mamei, aşa nu se dădea Hiciclif plecat din faţa mândreţii. Şi tare vroia s-o iubească.

– Iaca, fă, ai lăv iu. Zi că-s prost şi pace.

– Hai în păpuşoi, ţigane, să-mi zici ce şi cum. Da’ să nu te ţii de snoave.

Hiciclif nu avea carte, încaltea Catinca, fată vrednică, îi arătă buchile pe-ndelete.

Şi s-au iubit, până i-a găbjit Hindli, fratele Catrinei, şi a zis să marce banu’ că altfel îi scrie la ceaslov, să ştie jupânu’ cel mare.

Nasoleala

Hindli fârnăitu’, câiner de felul lui şi nevoind să ştie de dragostea celor doi, mi i-a pârât la boier, iar Hiciclif a trebuit să-şi ia tărăboanţele şi să rupă omătul spre meleaguri străine.

Hiciclif se întoarce

A câştigat Hiciclif troiene de averi şi s-a întors la Cati, la Răscruce. Şi începe a mărnăi, ugilit: „Catrină, ai em bec!” Şi apoi haţ de sumanul lui Hindli: „Moşule, dă-mi sorocovăţii înapoi!”. Au jucat ei alba-neagra trei zile şi trei nopţi şi Hiciclif i-a luat lui Hindli toată agoniseala.

Duhul Catrinei

Catinca o cotigise de mult pe dreapta, în ţintirim, dar nu avea hodină. Într-o zi, din senin au început vânturile a bate, să răstoarne stejarii, nu altăceva! Începe a ploua, apoi o dă în vijelie cumsecade, de nu se mai vedea om cu om şi dobitoacă cu dobitoc.

Şi cum stătea Hici al nostru în faţa unui păhărel de rachiu şi sorbea cu sârg dintr-însul, sfârcăind la tabac şi se mai pleca sub masă să mai scoată nişte curechi din poloboc, iaca fereştile încep a dudui straşnic. Se uită ţiganu’ într-acolo şi numa’ ce-o vede pe Catrina, pasămite duhul ei, dar el era cu minţile băute şi nu făcea osebire. Şi începu strigoaia balcâză şi lălâie să se drâmboiască şi să se sclifosească, iar Hiciclif, când s-a prins că e venită din groapă, zvârr cu un pantof în geam, apoi zvârr cu al doilea. Atâta a mai zis făptura: „Văleu, ceapcân de Hiciclif!” şi s-a făcut nevăzută. D’apoi ţiganului i-o părut rău şi a început s-o strige: „Tu eşti Catrină? Da’ ce eşti aşa amarnică la viaţă? Ce vii să mă cihăeşti la cap?” Şi uite aşa boscorodea bietul Hiciclif şi nu se împăca defel. Vorba ceea: Ce ţi-i scris în frunte ţi-e pus. Afară, vânturile şturlubatice tulburau sufletele la răscruce.