Plictiselile unui condamnat la spânzurătoare

O vorbă bătrânească spune că omul se obişnuieşte cu orice, chiar şi spânzurat. Însă în America secolului al XVIII-lea nu era chiar aşa uşor de ajuns în ştreang, chiar dacă erai nefericitul deţinător al unei condamnări la moarte. Predicatorii ţineau foarte mult la sufletele condamnaţilor, deşi teoretic aceştia ar fi ajuns direct în iad. Şmecheria era salvarea sufletului, smulgerea lui din ghearele diavolului care era sigur că punea mâna pe un damnat veşnic. Toţi predicatorii vestiţi se înghesuiau pe lângă celulele condamnaţilor la moarte în speranţa că vor reuşi performanţa de-al păgubi pe diavol. Plus că era şi o chestiune de prestigiu, iar predicatorii care reuşeau să-i pocăiască pe candidaţii la ştreang erau deosebit de respectaţi.

Din partea condamnatului chestiunea prezenta un dublu aspect. Pocăirea şi curăţirea sufletului erau proceduri complicate şi de durată, iar o dată pornit pe drumul căinţei condamnatul putea solicita amânări succesive ale executării pedepsei, amânări ce se puteau întinde şi pe jumătate de an. Pe de altă parte, timpul câştigat era petrecut în rugăciuni nesfârşite şi lungi discuţii despre nemurirea sufletului. Pocăitul trebuia să-şi mărturisească toate păcatele şi să le asculte pe toate exaltatele care veneau să-i explice avantajele vieţii de apoi. Plus că dacă dădea cel mai mic semn că nu s-ar fi pocăit sincer (cum ar fi fost de exemplu să fumeze sau să poftească la o duşcă de tărie) amânările erau anulate şi cât de curând urma să danseze în gol. Cei mai câştigaţi ieşeau condamnaţii (nu puţini!) care îl înjurau cu năduf pe predicator, îşi donau sufletul diavolului şi se duceau blestemând la ştreang.