Se întâmpla şi pe vremea lui Carol al II-lea: nici o deosebire între un deputat şi un veceu public

După ani şi ani de corupţie şi furăciuni, regele Carol al II-lea şi-a zis că nu mai merge aşa şi a înfiinţat Frontul Renaşterii Naţionale. Regele era pus pe treabă, voia să-l imite pe Hitler, să facă un partid unic serios pentru o dictatură serioasă. Primul pas în această direcţie au fost uniformele.

Carol al II-lea a stabilit un regulament stufos cu uniformele ce urmau să fie purtate: uniforma de zi, uniforma de serviciu, uniforma de paradă, uniforma de banchet, cu nasturi mari, cu nasturi mici. Când a fost publicat regulamentul, Monitorul Oficial arăta ca un jurnal de modă, se vorbea de pliuri, cloche-uri şi dimensiuni de pălării. Ca simbol al regenerării morale a fost stabilită culoarea albă pentru uniforma parlamentarilor. Problema a fost cu oamenii: în noul partid unic au intrat tot şmecherii vechi. Marta Bibescu a participat la prima întrunire a noului legislativ, care i-a trezit în minte o comparaţie genială: parlamentarii semănau cu nişte veceuri de gară, zugrăvite în alb pentru inspecţie, dar cu acelaşi conţinut şi miros.

Când a fost înfiinţat Frontului Renaşterii Naţionale, aderenţii trebuiau să ţină discursuri de adeziune. La Craiova trebuia să vorbească Marioara Popp, una din campioanele feminismului românesc, până în acel moment susţinătoare aprigă a lui Iuliu Maniu. Înainte de a da glas fiebinte simţămintelor sale, Marioara Popp i s-a destăinuit lui Mihail Ghelmegeanu (cutră bătrână şi traseist de frunte): „Mi-e ruşine domnule Ghelmegeanu, mi-e ruşine de nu mai pot…” Ghelmegeanu i-a replicat „Nu e nimic, nu te impresiona. Aşa e la început. Şi mie mi-a fost ruşine prima oară, dar apoi…”