Şpaga la frizer: o lege din vechime

După un „vă iau şi cu lama?” aruncat cu duioşie nu poţi să nu-i laşi câţiva lei în plus omului care te-a făcut prezentabil. Şpaga la frizer nu se discută, şpaga la frizer există – şi există de foarte multă vreme, după cum o atestă o lege de la Braşov din anul 1572.

În primul rând trebuie spus că nu orice cioban care putea tunde oi putea să ajungă şi frizer în evul mediu. Ucenicia ţinea minim patru ani, iar după ucenicie viitorul meşter bărbier mai stătea mulţi ani calfă. Nici meşterilor nu le era uşor: adulterul sau plângerile repetate faţă de calitatea tunsorilor puteau duce la excluderea din breaslă şi interzicerea dreptului de a profesa această nobilă meserie.

Nici de tuns nu te puteai tunde la Braşov cum te tăia capul. Legea braşoveană din anul 1572 stabilea clar că saşii nu puteau fi tunşi decât „castron” sub ameninţarea pedepsei: „să nu tundă mai sus de ceafă”. La români şi unguri era anarhie: „pe străini însă, anume pe maghiari, secui sau români să-i bărbierească după felul şi voinţa lor”. Doar că libertatea de a te tunde cum vrei venea cu un preţ la Braşov în 1572: saşii plăteau pentru o freză castron un singur denar, restul plăteau „doi, trei sau mai mulţi denari”. Şi şpaga frizerului era reglementată la final: „Iar dacă cineva vrea să dea mai mult din bunăvoinţă, să nu le fie interzis să primească”.